Mircea Ștefănescu s-a afirmat intens de peste un deceniu în sculptura națională, fiind un ferment al efervescenței sculpturii ieșene, în special, din ani 1990. Temperament stenic, solar, cu o energie debordantă, artistul s-a reinventat singur, ajungând la inovații tehnice spectaculoase, eliberat de orice constrângeri formale, în aceasta epocă, în care "calitatea devine din ce în ce mai mitică" (Rene Berger), funcția socială a artei întrând și ea în criză...
Construcțiile volumetrice ale lui Mircea Ștefănescu încearca și rezolvă o sinteza între idee și observație, între concepție și experiență. Demersul său este o afirmație a rigorii interioare - reflex al autenticității trăirii și al energiei creative incorporate în "formele regăsite" -rezultanta subliniind o anume etică a meseriei și o propensiune pentru funcția spirituală a artei. Sub titluri diverse, sculpturile lui Mircea Ștefănescu, propun, constant, doi centri de interes: metamorfoza (ca lege dinamică a vieții) și arhetipul (ca model de constituire).
Între concret și abstract, Mircea Ștefănescu se arată atent la jocul dialectic al volumelor și al materialității tactile și cromatice ale materialului. Memoria artistică a sculptorului, bântuită de furtuni de vise, configurează enigmatice scrieri cuneiforme, semne personale, structurate în "păduri de semne" metalice, reunite simultan în porți-spațiu, ce sugerează un parcurs inițiatic. Totul invită la meditație, la integrarea în armonia și unitatea cosmic… Sculptura artistului atacă "din fașă" monumentalul, definitivul.
Sculptura sa nu poate rămâne mică...
Săvârșirea operelor sale impun aureola unei complicități la scara cosmicității, esențializând natura - natura revanșându-se în materia supusă creației. Sculptura lui Mircea Ștefănescu locuiește acolo unde îi este locul - în aer liber, fără ceremonialul soclurilor și a perspectivelor urbane, născută dintr-o germinație geamănă naturii, vegetalului, evidentă și secretă, ca apa, ca trupul, ca trandafirul...Imanență în întregime justă și dinamism exact.
Ritmurile, volumele, structurile cele mai complexe, nu se afla în forma-construcție, ci întotdeauna în sufletul artistului. De aceea nu există forme uniforme, și nu e nevoie să inventeze altele. Opera sa va atrage atâta timp cât va dura secretul său revelat
Traian MOCANU
Să realizezi o expoziţie de sculptură imediat după absolvirea facultăţii şi încă în galeriile U.A.P. este, să recunoaştem, o performanţă nu la îndemâna oricui. Aceasta pentru că, se ştie, materia primă a sculptorului este cu mult mai puţin "ascultătoare" decât cea a pictorului sau graficianului, ceea ce face ca însăşi concepţia artistică a artistului să se cristalizeze mult mai târziu.
Mircea Ştefănescu, chiar dacă nu va fi având poate un program estetic propriu-zis, pare să ştie foarte bine ce vrea să zică a face sculptură în planul mileniului trei. Prin câteva din lucrările expuse acum la "Trianon", el probează o bună frecventare a lecţiei maeştrilor tradiţionali, cu accentul lor pe "eliberarea" din strânsoarea blocului de piatră sau marmoră a formei divine. Dar, fapt la fel de important, el probează, prin alte lucrări expuse, că ştie bine şi care modalităţi de exprimare mai pot promite astăzi întâlnirea cu autenticitatea în creaţie.
Plasat la interferenţa artelor tradiţionale, recurgând la expresivitatea grafiei (ingenios obţinută, ca de exemplu prin integrarea parcă nesilită a unor fragmente de radiatoare) şi la senzualitatea policromiei, valorificând inspirat "obiecte găsite" (dar prelucrate până devine cu totul îndoielnică găsirea duchampiană), apelând cu moderaţie la simboluri sau, mai bine spus, având grijă ca simbolurile care i se insinuează în opere să nu devină guralive, în fine, avansând în elaborare până obţine metafora plurivocă, Mircea Ştefănescu mizează pe un public rafinat, familiarizat cu aventurile artei contemporane sau, cel puţin, sastisit de redundanţa stilului numit eufemistic "dulce". însuşi faptul că, la prima sa confruntare cu publicul amator de artă, nu a înţeles să facă acele concesii socotite fireşti în asemenea circumstanţe, este un semn că avem de a face cu o carieră artistică aşezată de la bun început sub auspiciile profesionalismului veritabil.
D.N.Zaharia, "Iaşul Vernisajelor"
Editura Dosoftei Iaşi 2000
